UCENICUL

UCENICUL:



Am citit cândva, Părinte,

Prin reviste şi cărţi sfinte,

Că obţinem mântuirea,

Că obţinem izbăvirea

De la Bunul Dumnezeu,

Nu din fapte, cum cred eu,

Ci, aceasta, o primesc

Numai cei ce se smeresc.

Se dă doar celor smeriţi,

Celor blânzi şi umiliţi.

Mântuirea, aşadar,

Înţeleg că e un dar.

De-i aşa cum am citit,

Cum cunosc în mod vădit

Că sunt mândru, sau smerit ?


PĂRINTELE:



Da, aşa-i copilul meu !

Milostivul Dumnezeu,

Cel ce sigur ne iubeşte,

Din iubire dăruieşte

Mântuirea, fiu iubit,

Lucrătorului smerit.

Aşadar, te mântuieşti

Numai dacă te smereşti.

Nimeni nu s-a mântuit

Dacă nu s-a şi smeri Ei, copile-aici i-aici !

În mândrie poţi să pici

Când cu mintea nu gândeşti,

De nu vrei să te smereşti.

Poţi să faci tu fapte bune

Cât să nu încapă-n lume.

Poţi să faci tu toate cele

Dacă au mândrie-n ele...

Tot nimic nu foloseşti

Şi-n zadar te osteneşti.


Pe om, dacă nu-i smerit,

Îl cunoşti în chip vădit

După cele din afară:

După gesturi, bunăoară,

După port şi dor fierbinte,

De a fi mereu în cinste.



Pe cel ce e mândru, frate,

Îl citeşti ca într-o carte,

Căci el vrea cu insistenţă

Să tot iasă-n evidenţă.
bsusyka sica (3/6/2010 9:46:24 PM): Ca să înţelegi mai bine,

Ce subtil lucrează-n lume

Şi cu câtă energie

Spurcăciunea de mândrie,

Cu mulţimea ei de fiice,

Ucenicul meu novice,

Am să-ţi dau nişte exemple,

Care-mi par mai concludente,

De mândrii de-astea... subtile

Ce se văd doar prin lentile.

Am eu un “binoclu” scump,

Ce m-ajută foarte mult.